Wednesday, March 21, 2012

Si...Why it sucks to be a man( sau de ce ma bucur ca sunt femeie)?


De acord, ne este greu sa fim mame, surori, iubite, sotii...femei. Dar, slava Universului, Divinitatii, Naturii, name it, ca nu sunt barbat. Traiesc cu ideea aceasta, in principiu, datorita/din cauza femeilor.

In primul rand, mi se pare ca adolescenta barbatilor e absolut oribila. Sa ti se transforme vocea, corpul, sa incepi sa gandesti mai responsabil, sa transformi asteptarile mamei in realitate, sa cunosti si sa incepi contactul cu haosul-femeia. Te indragostesti pentru prima oara de un mister cu ochi si buze calde care iti da lumea peste cap, sacrifici lumea baietilor pentru ea, te scalzi intr-o dimensiune pe care nu o intelegi, iti lasi fiinta in ordinea ei si ...care te lasa gol si cu concluzia ca ea nu are logica.
Caci...asa iubesc barbatii, baietii... Ei poate nu zbiara din iubire, nu fac crize de isterie, nu-ti spun asta de o suta de ori pe zi, nu spun lumii, dar simt acolo mult mai profund decat noi am putea vreodata. Eu cred ca barbatii sunt campioni la capitolul iubire, ei nu au scut. Noi, femeile, din instinct, de undeva, stim sa ne aparam: plangem, tipam, gasim usor vinovatul, facem usor alte planuri, ei nu...se zguduie adanc.
La maturitate trebuie sa fie barbatii aia realizati, admirati, puternici, neinfricati, doriti de femei-presiunea perfectiunii apasa cumplit pe umerii lor. Caci, daca nu ai nimic din trasaturile de mai sus...your life, boy, sucks, big time! Pe cand femeile nu sunt obligate sa fie perfecte, doar sa posede nitel farmec si viclenie... si au ce-si doresc.

Deci, boys...fiti copii ( caci de asta sunteti acuzati cel mai adesea), fiti imaturi pana va pierdeti parul alb si dintii, va inteleg, ma suportati in ficare zi!



p.s. Daca iubirea aia a barbatului si devotamentul femeii se cunosc, au loc minuni.
But that is another story...devotamentul femeii.


Wednesday, February 29, 2012

La timpul trecut



Imi place periodic sa-mi aduc aminte unde eram cu un an in urma, nu pentru ca as suferi de complexul evolutiei, ci pentru ca vreau sa vad daca mai am neuroni. Cert este ca acum un an eram in Bucuresti, nu aveam somn si visam la Tunisia mea, la acel " maktub ", la faptul ca regretam pe alocuri ca nu am reusit sa ajung in Iran...
A trecut un an si ma gandesc cu nostalgie la tancurile din strada, din Tunis, la colegii mei de apartament, la barbatii pe care-i priveam in ochi pe strada (desi nu cred ca societatea lor era de acord), la cafelele si croissanturile gratis, la marea infinita din Sidi Bou Said...
O experienta, o mica eliberare venita din partea AIESEC-ului (cea mai mare organizatie de tineri din lume...), un timp in care am putut trai ce am vrut eu.
Tunisia, reflectand acum, a insemnat fuga...o fuga majora de Romania si tot ceea ce nu puteam simti aici...umanitate, pe mine si continuitate. Acolo ajunsa, am lasat tot ce purtam pe umeri in aeroport si am trait. Am iubit fiecare secunda ce a trecut din viata mea, am adorat fiecare om ce mi-a iesit in cale, m-am vazut goala de tot ce nu ma puteam dezbraca...am vazut ca exista liberul arbitru, ca pot spune tot ce gandesc...fara prea mari consecinte! Si aici am vrut sa ajung...nu Tunisia in sinea ei m-a fermecat, ci faptul ca aceasta tara ciudata rau a fost scuza ca eu sa ma simt libera.
Acum...dupa un an, caut cu disperare si temere alta scuza sa gasesc aceeasi senzatie si-s usor "atinsa" pentru ca s-ar putea sa nu o mai gasesc....


Si totusi...poate o sa o gasesc intr-un alt val...alta mare, alt EU!