De acord, ne este greu sa fim mame, surori, iubite, sotii...femei. Dar, slava Universului, Divinitatii, Naturii, name it, ca nu sunt barbat. Traiesc cu ideea aceasta, in principiu, datorita/din cauza femeilor.
In primul rand, mi se pare ca adolescenta barbatilor e absolut oribila. Sa ti se transforme vocea, corpul, sa incepi sa gandesti mai responsabil, sa transformi asteptarile mamei in realitate, sa cunosti si sa incepi contactul cu haosul-femeia. Te indragostesti pentru prima oara de un mister cu ochi si buze calde care iti da lumea peste cap, sacrifici lumea baietilor pentru ea, te scalzi intr-o dimensiune pe care nu o intelegi, iti lasi fiinta in ordinea ei si ...care te lasa gol si cu concluzia ca ea nu are logica.
Caci...asa iubesc barbatii, baietii... Ei poate nu zbiara din iubire, nu fac crize de isterie, nu-ti spun asta de o suta de ori pe zi, nu spun lumii, dar simt acolo mult mai profund decat noi am putea vreodata. Eu cred ca barbatii sunt campioni la capitolul iubire, ei nu au scut. Noi, femeile, din instinct, de undeva, stim sa ne aparam: plangem, tipam, gasim usor vinovatul, facem usor alte planuri, ei nu...se zguduie adanc.
La maturitate trebuie sa fie barbatii aia realizati, admirati, puternici, neinfricati, doriti de femei-presiunea perfectiunii apasa cumplit pe umerii lor. Caci, daca nu ai nimic din trasaturile de mai sus...your life, boy, sucks, big time! Pe cand femeile nu sunt obligate sa fie perfecte, doar sa posede nitel farmec si viclenie... si au ce-si doresc.
Deci, boys...fiti copii ( caci de asta sunteti acuzati cel mai adesea), fiti imaturi pana va pierdeti parul alb si dintii, va inteleg, ma suportati in ficare zi!
p.s. Daca iubirea aia a barbatului si devotamentul femeii se cunosc, au loc minuni.
But that is another story...devotamentul femeii.
